Dărnicia
<::.. înapoi la lista de articole

Cu totii cunoastem povestea Sfantului Francis de Assisi. El a fost un om care avea din toate din belsug dar care a luat in serios aceste porunci ale lui Hristos si a daruit tot ce avea. A daruit totul saracilor. A dat pana si hainele de pe el. Apoi, dupa ce a primit niste haine vechi, imbracat numai cu acestea el a plecat in padure plin de bucurie si laudandu-L pe Dumnezeu in gura mare. Ei bine, stim toate acestea si presupun ca il admiram pentru ce a facut, dar nu facem ca el. De fapt, noi ne petrecem cea mai mare parte a timpului, cel putin acea parte a timpului care nu e consumata de necesitati cum ar fi dormitul si mancatul, ne petrecem cea mai mare parte a timpului facand bani. Iar daca suntem cat se poate de cinstiti in privinta aceasta, in general vom recunoaste ca nu facem bani ca sa putem darui mai mult altora. De cele mai multe ori ii facem pur si simplu ca sa-i cheltuim pentru noi. Astfel se face ca suntem deranjati atunci cand citim porunci ca aceasta sau cand Hristos ne spune, asa cum a facut-o atat de clar, ,,oricine dintre voi, care nu se leapada de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu". O parte a problemei pe care o avem atunci cand vorbim despre acest subiect al averii si relatia ei cu ucenicia, este ca multe din versete, cel putin la o citire superficiala, par sa se contrazica intre ele. Am pomenit textul din Marcu 6 unde Isus, instruindu-si ucenicii pentru prima lor calatorie misionara, le-a spus ,,sa nu ia nimic". Dar ne aducem aminte ca la ultima Cina, in timp ce le reamintea anii petrecuti impreuna si invataturile pe care li le-a dat, El a spus: ,,Cand v-am trimis fara punga, fara traista, si fara incaltaminte, ati dus voi lipsa de ceva?" ,,De nimic", i-au raspuns ei. Ne-am fi asteptat ca in acest moment El sa continue si sa spuna: ,,Ei bine, aveti incredere in Mine si la fel sa faceti tot restul vietii voastre." In schimb, Domnul a spus: ,,Acum, dimpotriva, cand plecati intr-o calatorie, sa nu uitati sa luati cu voi o traista si o haina in plus..." si asa mai departe. Prin cuvintele Sal e parea sa contrazica ce a spus mai devreme.

Luati un alt exemplu. Avem intamplarea cu tanarul bogat care a venit la El si care, ne spune Scriptura, Isus l-a iubit. Acesta era un om sincer interesat de lucrurile spirituale. El L-a intrebat pe Isus: ,,Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?" Si Isus a inceput sa-l invete. El a spus: ,,Ei bine, stii ce spune Legea, sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta, sa nu preacurvesti, sa te inchini Domnului"... toate aceste lucruri. El a repetat cele zece porunci. Tanarul a raspuns, si putem fi siguri ca a facut-o cu cea mai mare sinceritate si seriozitate: ,,Invatatorule, toate aceste lucruri le-am pazit cu grija din tineretea mea." In acest moment Domnul nostru i-a spus: ,,Da, dar iti mai lipseste un lucru. Vinde tot ce ai, da la saraci si apoi vino si urmeaza-Ma." Ni se spune ca tanarul a plecat plin de intristare, caci avea multe avutii.

Ei bine, cunoastem aceasta intamplare si totusi suntem constienti in acelasi timp ca Isus a spus aceste cuvinte tanarului bogat. El nu le-a spus lui Petru, lui Iacov, lui Ioan sau celorlalti. Le-a spus acelui om pentru ca, e evident acest lucru, dragostea pentru avere era cea care il impiedica sa devina un ucenic. Astfel, in cazul lui era necesar sa renunte la acele lucruri pe care le-a adunat. A fost o porunca foarte clara. Dar nu inseamna ca se aplica tuturor.

Sau, din nou, ne gandim la cazul lui Anania si Safira, cei doi care au fost condamnati de Dumnezeu si au fost pedepsiti cu moartea. Ei au luat o proprietate pe care o aveau in acele zile de inceput ale Bisericii, cand oamenii obisnuiau sa faca astfel de lucruri, au vandut-o iar banii i-au adus si i-au dat Apostolilor, prefacandu-se ca dau totul, cand de fapt ei au pastrat o parte din bani pentru ei insisi. Pentru aceasta au fost judecati. Cu toate acestea, e semnificativ faptul ca, in contextul acelei intamplari, Petru, care era purtatorul de cuvant al lui Dumnezeu cu acea ocazie, l-a mustrat pe Anania pentru pacatul lui si i-a spus: ,,Anania, atunci cand ai avut pamantul, oare n-ai avut tu dreptul sa-l pastrezi? Iar cand l-ai vandut, n-au fost banii aceia ai tai? Nu puteai sa faci cu ei ce vroiai?" Vedeti, Petru de fapt stabilea aici dreptul la proprietatea privata. Dreptul de a detine proprietati. Trebuie sa intelegem ca Anania si Safira au fost judecati nu pentru ca au refuzat sa daruiasca tot ce aveau, ci pentru ca au jucat rolul unor ipocriti. Au mintit, spunand ca au dat totul, cand de fapt n-au facut-o.

Multi Psalmi vorbesc in cei mai alesi termeni despre bogatii, sugerand ca omul evlavios va prospera.
Psalmul 25, versetele 12 si 13: ,,Cine este omul, care se teme de Domnul? Aceluia Domnul ii arata calea pe care trebuie s-o aleaga. El va locui in fericire..."
Psalmul 112, versetele 1-3: ,,Laudati pe Domnul! Ferice de omul care se teme de Domnul, si care are o mare placere pentru poruncile Lui! Samanta lui va fi puternica pe pamant; neamul oamenilor fara prihana va fi binecuvantat. El are in casa bogatie si belsug, si neprihanirea lui dainuieste in veci."
Psalmul 144:13: ,,Granarele noastre sunt pline, si gem de tot felul de merinde; turmele ni se inmultesc cu miile, cu zecile de mii, in campiile noastre..."

Si totusi, pe de alta parte, Scripturile, dupa cum stim, sunt literalmente pline cu avertismente in privinta bogatiilor. Episcopul J.C. Ryle, un mare episcop evanghelic din Anglia intr-o generatie anterioara, spune astfel: ,,Oare degeaba a spus Isus pilda cu bogatul neintelept si l-a invinuit ca n-a fost bogat fata de Dumnezeu? Oare degeaba mentioneaza El in pilda semanatorului inselaciunea bogatiilor ca un motiv pentru care samanta Cuvantului nu aduce roade? Oare degeaba spune El: ,,Faceti-va prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte"? Oare degeaba spune El: ,,Cand dai un pranz sau o cina, sa nu chemi pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogati, ca nu cumva sa te cheme si ei la randul lor pe tine, si sa iei astfel o rasplata pentru ce ai facut"?"

Si asa mai departe. El continua cu un lung, lung paragraf format dintr-o serie de versete pe aceasi tema. Cand Ryle ajunge la sfarsit, el spune: ,,Nu exista oare o izbitoare si dureroasa deosebire intre acest limbaj si obiceiurile si sentimentele societatii fata de bani?"

Deci, asa cum am spus, cel putin la suprafata, aparentul conflict dintre versetele Scripturii constituie o problema pentru noi. Si totusi, stim ca Scriptura nu se contrazice pentru ca Dumnezeu nu se contrazice. Si mai stim, si vedem intr-adevar cat se poate de clar atunci cand studiem cu atentie aceste texte, ca problema nu e in text. Problema e in noi insine. Altfel spus, problema e in atitudinea pe care o avem fata de bani. Nu exista nici o indoiala ca Dumnezeu a creat o lume bogata si variata pentru ca noi sa ne bucuram de ea. Despre aceasta vorbesc primele doua capitole din Geneza. Tot ce vedem, tot ce avem, Dumnezeu le-a facut pentru primul barbat si pentru prima femeie. Ei trebuiau sa se bucure de ele si sa le stapaneasca in calitatea lor de vice-regi ai lui Dumnezeu pe pamant. Totusi, pacatul a intrat in lume si, ca rezultat al acestui fapt, ce trebuia sa fie o binecuvantare a devenit o capcana si o cursa pentru suflet. Imi amintesc ca Mark Talbot a vorbit despre ceva saptamana aceasta. El a spus: ,,Dumnezeu ne-a creat cu dorinte. Nu e nimic rau in asta. Problema e ca noi avem nenumarate dorinte. Altfel spus, intotdeauna vrem mai mult. Iar pentru ca dorintele noastre sunt infinite, exista un singur lucru care, in ultima instanta, poate satisface toate acele dorinte, iar acesta e Insusi Dumnezeu."

Augustin spunea: ,,Inimile noastre sunt nelinistite si nu-si gasesc odihna pana nu se odihnesc in Tine."

Asta inseamna ca atunci cand ne concentram atentia asupra lucrurilor, cand facem ca lucrurile materiale sa ia locul lui Dumnezeu, incercand sa umplem vidul sufletului cu posesiunile noastre, ei bine, am facut din ele niste idoli in fata carora ne inchinam. Nu-l poti iubi si pe Dumnezeu, si pe bani. Nici unul care iubeste banii nu poate fi un slujitor si un ucenic al lui Isus Hristos.

Acum, trebuie sa privim la aceasta problema a averilor in ansamblul ei. Trebuie sa facem acest lucru din perspectiva uceniciei. Ce vom spune despre ele? Ei bine, sunt multe lucruri negative care pot fi spuse si care trebuie spuse. Punctul de pornire este faptul ca, asa cum am mai amintit, averile ne sunt daruite de catre Dumnezeu. Asa spune si Iacov, ,,orice ni se da bun si orice dar desavarsit este de sus, pogorandu-se de la Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare." Dumnezeu ne da toate lucrurile din belsug ca sa ne bucuram de ele. Daca avem viata, aceasta e de la Dumnezeu. Daca avem sanatate, aceasta e de la Dumnezeu. Daca avem trupuri, sunt de la Dumnezeu. Daca avem minti, sunt de la Dumnezeu. Si toate acestea sunt bune, iar Dumnezeu ni le-a dat sa ne bucuram de ele. Sunt doua lucruri in privinta aceasta care trebuie spuse. Unul este ca Dumnezeu e Cel care ne-a dat aceste lucruri. Trebuie sa retinem asta. Pentru ca Dumnezeu este suveran si pentru ca Dumnezeu e suveran in darurile Sale, la fel ca in orice altceva, inseamna ca Dumnezeu va darui mai mult unora si mai putin altora, iar asta nu inseamna nedreptate.

Cand Isus a rostit pilda talantilor, El a aratat cat se poate de clar ca stapanul, atunci cand a plecat, a dat cinci talanti unuia, doi talanti altuia si un talant celui de-al treilea. Problema din relatare nu consta in faptul ca unul a avut cinci, altul doi iar al treilea a avut unul, ci in aceea ca ultimul nu si-a folosit talantul. Vedeti, crestinismul nu e de partea egalitarismului, ci de cea a responsabilitatii. Aceasta inseamna ca, desi Dumnezeu nu isi imparte in mod egal darurile Sale bune, posesiunile si bogatia Sa, cu toate acestea, toti oamenii sunt responsabili de ce fac cu ce au primit de la El. Astfel, daca ne-a daruit putin, suntem responsabili sa folosim ce am primit. Daca ne-a dat mai mult, suntem responsabili sa folosim multul pe care ni l-a dat.

Acesta e al doilea lucru. Suntem responsabili. Altfel spus, exista aceasta problema a raspunderii. Ne intoarcem acum la intrebare, si aceasta e: Care ar trebui sa fie perspectiva realista a crestinului in ce priveste averea? Vreau sa sugerez cateva lucruri. In primul rand, recunostinta. Recunostinta e deosebit de importanta. Unul din semnele evlaviei e recunostinta. Prin urmare, daca Dumnezeu ne-a dat lucruri sa ne bucuram de ele, asa cum cu siguranta a facut-o, unul din semnele evlaviei e sa le primim de la El si sa fim recunoscatori pe masura ce le primim. Asta implica mai multe lucruri. Mai implica si umilinta. Pavel vorbeste despre asta in 1 Corinteni. El spune: ,,Vedeti, va laudati cu ce aveti ca si cum nu le-ati fi primit. Dar tot ce aveti ati primit de la Dumnezeu." Astfel, el spune: ,,Daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit?"

Vedeti, acesta e unul din lucrurile pe care le face averea. Cand cineva e binecuvantat de Dumnezeu cu lucruri materiale, apare un mare pericol.

Pentru ca la inceput spunem: O, ce bun e Dumnezeu cu mine! Uite ce mi-a dat! Iti multumesc, Doamne!
Ceva mai tarziu, incepem sa spunem: Da, nu-i asa ca e minunat ca El mi-a dat priceperea sa adun atat de mult!
Putin dupa aceea, spunem: Nu-i asa ca sunt grozav pentru ca am reusit sa adun toate aceste lucruri?

Si astfel uitam sa fim recunoscatori, nu mai suntem smeriti si nu ne amintim ca Dumnezeu e cel care ne daruieste pana si capacitatea de a castiga banii necesari pentru painea zilnica.

Apoi urmeaza multumirea. Cu alte cuvinte, sa fii multumit cu ce ai. Daca nu esti multumit cu ce ai, nu esti cu adevarat recunoscator. Dar, daca esti recunoscator, esti multumit si poti spune, dimpotriva: ,,Mie imi dai aceasta, Doamne? O, Doamne, iti multumesc! Nu m-am asteptat la asta. E un dar minunat!" Astfel esti multumit cu ce ti-a dat. Deci, acesta e primul lucru,
recunostinta.

Acum, al doilea lucru este perspectiva. Am spus ca averea este darul lui Dumnezeu si acest lucru e adevarat, dar traim intr-o lume materialista. Intr-o lume materialista avem tendinta sa ne pierdem perspectiva. Un aspect al pierderii perspectivei este sa credem ca averea e un scop in sine. E adevarat, nu facem intotdeauna aceasta in sens filosofic. Stim ca exista Dumnezeu. Dar intr-un sens practic avem tendinta sa credem ca averea e un scop in sine. Nu vrem sa renuntam la ea pentru ca, de fapt, mult sub suprafata, acolo unde functionam de fapt in subconstientul nostru, ne incredem mai mult in lucrurile pe care le-am acumulat decat in Dumnezeu. Trebuie sa intelegem ca e posibil, asa cum a spus Insusi Isus Hristos, sa facem cea mai dezavantajoasa afacere, sa castigam intreaga lume dar sa ne pierdem sufletul. Si, in acelasi timp, e posibil sa ne salvam sufletul si sa pierdem toate lucrurile, facand astfel cea mai buna afacere din lumea aceasta.

Un alt lucru pe care trebuie sa-l intelegem in legatura cu averile, daca incercam sa pastram o perspectiva biblica si corecta in ce le priveste, este ca averile sunt periculoase. Ma gandesc la relatarea lui Hristos despre omul bogat si Lazar. Aceasta cere o analiza atenta. Avem aici un bogat care a pierit. Si mai avem un sarac, care a fost dus in sanul lui Avraam. Textul nu ne spune ca saracul a intrat in slava pentru ca era sarac, nici ca bogatul a pierit pentru ca era bogat. Nu spune deloc asa ceva. In cer sunt multi oameni bogati. Multi saraci au ajuns in iad. Dar nu ne putem opri sentimentul, in timp ce citim aceasta relatare, ca desi nu averile bogatului l-au condamnat, cu siguranta ele l-au impiedicat sa caute acele elemente care ar fi putut contribui la mantuirea lui. Si-a neglijat sufletul ca sa pastreze lucrurile pe care le avea. Ma gandesc si la ce a spus Domnul Isus Hristos despre bani, cand a zis: ,,Nu puteti sluji si lui Dumnezeu si banilor."

Al treilea lucru despre care trebuie sa vorbim atunci cand ne referim la perspectiva crestinului asupra averilor este administrarea. Prima, recunostinta; a doua, perspectiva; iar a treia, administrarea. Pentru ca, vedeti, lucrurile care ni s-au dat nu ne sunt date pur si simplu pentru conservare sau pentru acumulare, sa le adunam ca sa ne simtim in siguranta. Ni s-au dat sa le folosim. Cu alte cuvinte, ne-au fost date ca sa le folosim ajutandu-i pe altii. Ma intreb cat oare din timpul nostru il petrecem gandindu-ne la aceste lucruri? O, poate ca ne inselam singuri gandindu-ne ca ce avem, avem intr-adevar pentru binele altora si poate ca intentionam cu adevarat sa le folosim candva la ajutorarea altora. Dar daca privesti la evidenta cheltuielilor, le aduni si compari suma de bani cheltuita pentru ajutorarea altora cu cea pusa deoparte sau cheltuita pentru tine, vei intelege unde ti-e inima si mintea si care sunt de fapt loialitatile tale. Incercam sa adunam comori pe pamant si, asa cum a spus Isus, descoperim ca, daca nu le mananca moliile si rugina si nu le fura hotii, ni le ia statul prin impozite si taxe. Singurul mod in care poti avea o comoara durabila e sa aduni comori in cer. Si singurul mod in care poti aduna comori in cer este, intr-un mod dupa voia lui Dumnezeu, sa folosesti pe pamant acea comoara care ti s-a incredintat deja.

Ma intreb daca te-ai gandit la asta si te-ai intrebat ce faci cu banii tai? Daca ii cheltuiesti pentru tine, s-au dus si vor pieri odata cu tine. Dar daca iti cheltuiesti banii pentru altcineva, aceia vor ramane. Vor ramane pentru totdeauna, pentru ca sunt inregistrati in registrele cerului. Stiti, sunt unii oameni la care privim in viata aceasta si spunem, ei bine, n-au ajuns oameni mari. N-au facut niciodata multi bani. Cu siguranta n-au fost de succes aici. Multi astfel de oameni vor trece intr-o zi prin portile de margaritar ale cerului si vor descoperi acolo o bogatie enorma, stransa in cer pentru ca acum au folosit in cel mai bun mod ce li s -a dat. Altii, care au acumulat mult aici jos, intr-o zi vor sta saraci inaintea lui Isus Hristos, pentru ca n-au folosit ce au primit ca administratori in serviciul Lui.

Mai vreau sa spun un lucru. Vorbim despre avere si importanta ei. Si averea este importanta, si felul in care o folosim e important. Dar ce vreau sa spun e ca sunt lucruri mult mai importante. Unul dintre ele cel putin, este libertatea. Cu alte cuvinte, sa fii eliberat de lucruri. Lucrurile au tendinta sa ne lege de pamant. In privinta aceasta, am fost foarte impresionat de modul in care A.W. Tozer explica intamplarea cand Avraam trebuia sa-l jertfeasca pe fiul sau Isaac. El arata la inceputul relatarii sale cat de important si cat de drag a devenit Isaac pentru Avraam. Desigur, acest lucru era un adevar evident. Isaac era fiul promisiunii. Era fiul miracolului. Era cel prin care Dumnezeu a promis ca va binecuvanta toate popoarele si in care era nadejdea mantuirii personale a lui Avraam, pentru ca din Isaac, in cele din urma, avea sa vina Mesia, Mantuitorul lumii. Si totusi, spune Tozer, analizand istorisirea, pe masura ce trecea timpul, ce a fost un mare dar pentru Avraam fara indoiala ca a devenit prea scump pentru el. Acest lucru ameninta sa il eclipseze pe Insusi Dumnezeu. In acest moment Dumnezeu a intervenit si i-a poruncit: ,,Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac; du-te in tara Moria, si adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune." Tozer descrie lupta care trebuia sa se fi dat in inima si in mintea lui Avraam. Cu siguranta ca Avraam s-a luptat cu aceasta problema la nivel intelectual. Dar mai mare decat lupta intelectuala era lupta pentru ascultare care se dadea inauntru. Cum putea Avraam sa faca asa ceva? Cum putea Avraam sa-si jertfeasca fiul? Si totusi, asta i-a spus Dumnezeu sa faca. Stim ca Avraam a trecut testul. Ni se spune in al 22-lea capitol din Geneza ca s-a trezit dis de dimineata, a pus saua pe magar, a taiat lemnele, a luat doi slujitori si pe fiul sau si a plecat spre Muntele Moria. Cand a ajuns acolo, a construit un altar. Si-a legat fiul. A ridicat cutitul si l-ar fi ucis daca Dumnezeu n-ar fi intervenit in acel moment ca sa-i opreas ca mana. Dumnezeu l-a laudat pe Avraam. Iar Tozer are un paragraf minunat in care il descrie pe acest mare om al lui Dumnezeu stand mandru, inalt si maiestos pe munte. Un om care, intr-un test de care speram sa nu avem parte nici unul dintre noi, a fost gata sa renunte literalmente la tot de dragul ascultarii fata de Dumnezeu. In acel moment, spune Tozer, Avraam nu mai avea nimic, pentru ca a dat totul lui Dumnezeu. Statea acolo singur, fara nimic, pe munte. Nimic? A, da, spune Tozer. Avraam inca era bogat. Avraam inca se putea bucura de oile sale, caprele, magarii si de turmele sale de vite. El inca isi avea sotia, prietenii si, mai presus de toate, il avea langa el pe Isaac, cel pe care il iubea. Vedeti, el avea totul. Si totusi nu avea nimic. Pentru ca era dezlegat de toate aceste lucruri. Atat de mare era dorinta lui sa apartina in totalitate lui Dumnezeu.

Astfel calatoreste fara bagaje in slujba lui Hristos. Ce ni se cere este sa fim dezlegati de avere. Si sa avem ochii atintiti asupra lui Isus, privind nu catre o cetate construita aici cu bogatie omeneasca ci catre o cetate ale carei temelii sunt puse de Insusi Domnul si Stapanul nostru.